Despre oameni si … oameni

“Nici traind o viata langa cineva nu ajungi sa-l intelegi daramite sa-l cunosti!”

Dar cand petreci mai mult de 10 ore pe zi, zi de zi, timp de 48 de ani, atunci chiar ca devine imposibil de inteles!

Zile onomastice, de nume de sfinti, petrecute cu toti alaturi si chiar cu colegi din alte departamente iar cand ai nevoie: nimeni, absolut nimeni nu vine nici macar sa te vada si tu esti pe punctul de a parasi aceasta lume nedreapta, … si atunci incepi sa te revolti.

Te revolti impotriva ta, a celui de sus, si a tuturor la un loc. Si iti dai seama ca ai stat ani de zile alaturi de niste ne-oameni. Si te intrebi la ce bun, de ce ai ramas in tara asta, si langa niste oameni ca acestia, si n-ai plecat cand ti s-a oferit ocazia si, intr-un ultim act, final de altfel, dai vina tot pe tine. Si cu asta totul devine e cu adevarat trist! Sinistru!

Daca dupa o viata traita alaturi de acesti asa-zisi oameni-colegi, acestia nu-si gasesc timp sa te viziteze nici macar cand esti pe patul de spital, atunci dezamagirea devine cu adevarat crunta. Si daca nu-ti revii la timp risti te adancesti in boala, in depresie, si intr-un final, daca nu iti iei propriile masuri, iti faci singur mai mult rau decat iti poti imagina, decat boala si batranetea la un loc.

In decursul anilor am asistat la aceasta mizerie umana, de doua ori, si mi-am dat seama ca nu pot face parte din tagma acelora care pe fata iti spun una si pe la spate, in afara de barfa, nu au nimic altceva mai bun de facut. Nici macar un gest colegial, daca nu umanitar!

Se pare ca, intr-o anumita institutie, candva de renume, doar atat ramanand dupa luptele viscerale pentru sefie, aceasta tagma a devenit finalmente majoritara si dominanta. Asa ca viitoarele generatii care vor veni vor avea ce sa nu invete de la aceasta adunatura selecta si mai ales pretins docta dar lipsita de orice sentimente si trairi umane. Primenirea o fac cu cei asemeni lor ca sa nu cumva sa se schimbe in bine aceasta ierarhie cu adevarat bolnava.

La interval de 12 ani, aceeasi situatie, doar alte personaje.

Oare aici in aceasta institutie prietenia si colegialitatea si-au pierdut cu adevarat esenta? Si daca da, cum mai reusesc acesti oameni sa se priveasca dimineata in oglinda? Cum? Si mai ales cand va veni schimbarea, curatenia de primavara sau … poate un nou decembrie, pentru ca astia sunt si mai greu de dat jos, sunt leprele comuniste din esaloanele inferioare, care lipsite de perspective in trecut, acum tin cu ghearele si cu dintii de scaun. Si peste toti troneaza aceeasi femeie …escu, un stindard al esalonului doi, care utilizand orice, mai putin stiinta si creatie, a urcat, a tavalit, a regulat, si in final a ajuns exact acolo unde “merita”, in fruntea ierarhiei.

Oare nu degeaba punctul 8 de la Timisoara a fost atat de voit neglijat si ignorat de toata aceasta sleahta, haita hamesita si bolnava de putere.

Daca nu acum, atunci cand?

Daca nu noi, atunci cine?

Inchei cu speranta ca in curand ceasul va suna si aceste lepre vor musca tarana asa cum merita cu adevarat cei ce se leapada de neam si tara!

(Fragment din cartea – in lucru cum altfel – “Amintiri de neuitat din … “)

Digg This
Advertisements

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s